Transilvania în secolul IX și metaistorii recente

 

În cartea sa recent publicată, Alexandru Madgearu (Expansiunea maghiară în Transilvania, Editura Cetatea de Scaun, 2019) intră deja din primul capitol al cărții (pp.1-47) în cea mai mare problemă istoriografică, care a servit metaistoria esențială pentru mișcarea națională românească după secolul XVIII (continuitatea teritorială a romanității în Ardeal și sinteza daco-romană) și a devenit o temă istorică care are cel puțin patru narative istorografice diferite: cel academic românesc (teoria continuității daco-romane și formarea limbii daco-romane în Transilvania), pseudo-istoric românesc (despre origini și continuități irreale), cel academic maghiar, preluat uneori și de străini (teoria imigraționistă și lipsa dovezilor arheologice pentru continuitate teritorială) și povești pseudo-istorice maghiare (despre relația hunică-maghiară sau alte rătăciri istorice). 

Madgearu - deși folosește abundent și bibliografia maghiară - în carte prezintă exclusiv teoria academică românească despre populația Transilvaniei din sec. IX-X. El afirmă pe baza argumentelor prezentate de George Vâlsan din 1928 (!) că ”nu putea exista o acomodare între țăranii romanici și slavi” și ”populația romanică a fost nevoită să se refugieze în zonele mai înalte și împâdurite”. Vălsan afirma cu o sută de ani în urmă, că ”leagănul poporului român” era Blachia menționată în 1204 (azi undeva în răspântia de la Porțile de Fier) și românii erau păstori seminomadici. Madgearu prezintă foarte scurt (3 rănduri) abordarea interdisciplinară a lingvistului Alexandru Philippide sau arheologiilor Kurt Horedt și Gheorghe Baltag, care afirmau, că ”arheologia nu poate demonstra prezența unei populații autohtone mai ales după secolul VII”. Madgearu - citând pe Pușcariu, Niculescu și alți lingviști - afirmă că este plauzibil existența unei România antiqua și că ”toate graiurile dialectului daco-român își au originea în Transilvania din care s-au desfășurat mișcări centrifuge”.  Madgearu discutând perioada problematică între secolele VIII-X. afirmă clar că ”chiar dacă au existat români în Transilvania secolelor IX-X, urmele lor materiale nu pot fi separate de cele ale slavilor”. Mai tărziu, autorul il citează și pe I. Stanciu și ipoteza lui despre răspăndirea ceramicii la roată rapidă, ca un element ”roman/ român” în arheologie, deși Madgearu afirmă că asta rămâne doar o ipoteză. Din păcate autorul nu-l citează articolul lui Takács Miklós despre arheologia vlachilor (Takács Miklós 2004: A balkáni vlachok kutatásának régészeti vetülete. In: Horváth László – Laczkó Krisztina – Mayer Gyula – Takács László (szerk.): ΓΕΝΕΣΙΑ Tanulmányok Bollók János emlékére. Budapest, 239–269.). Madgearu descrie detaliat cum arătau ”obștile” montane și localitățile românești din sec. IX-X. (pp.18-20) dar din păcate fără analogii arheologice, astfel descrierea lui rămâne un exemplu de metaistorie contemporană haydenwhiteiană. 

Neavând alte argumente solide și științifice, autorul astfel rămâne la sursele lingvistice și analiza hidronimelor. 

Importanța acestor surse întradevăr au fost recunoscute de toți lingviști, și de români și de maghiari. Primul studiu exhaustiv în tema asta este scrisă de Kniezsa István în 1942. El afirmă că numele fluviului Tisa de exemplu - deși apare în aceași formă deja și la Priscos și Iordanes - maghiarii au preluat de la slavi. De la cine au preluat însă slavii, Kniezsa nu argumentează. Kniezsa foloseste abundent lucrarea lui Nicolae Drăganu din 1933 (Românii în veacurile IX - XIV pe baza toponimiei și a onomasticei), argumentând, că Someșul nu are cum să provine din Samus latin, ”a” latinesc niciodată nu se transformă în ”o”. Exact aceași problemă lingvistică apare și în cazul răului Maris, care devine Mureș / Maros. Kniezsa și Drăganu propune o tranziție slavică, dar nu se știe cum s-a transmis la ei în secolul VIII-IX. Din păcate, A. Madgearu nu discută detaliat nici măcar argumentația detaliată a lui Drăganu. Foarte problematic este și cazul hidronimelor Olt și Timiș, amândouă având forme radical diferite și în română și în maghiară față de cele antice, deși originea lor sunt fără îndoială, antice (latine sau chiar pre-romane / scitice, tracice, illirice). 

Din păcate, primul capitol a volumului lui Madgearu - care începe cu o întrebare paradigmatică și esențială pentru istoriografia românească (care era teritoriul popular de români la nord de Dunăre în secolele IX-X) nu prezintă suficiente dovezi arheologice dar nici lingvistice, ignorând nu numai lucrările esențiale lingvistice românești (Drăganu, Philippide) dar și o discuție holistică a surselor arheologice și a istoriei glocală (continentală și regională) a Bazinului Carpatic (o alternativă pentru asta vezi în Gáll 2019, capitolul VI.).

"Primatul" istoric și continuitate teritorială era miza și punctul tensionat al istoriografiei într-o epocă, când asta reprezenta și legitimizarea legală și politică a mișcării naționale sau contraatactului imperialist maghiar. În secolul 21. această temă nu mai reprezintă o ”miză” iar în epoca arheologiei postprocesualistă etnicizarea surselor arheologice nu mai e o metodă dorită, astfel reinterpretarea interdisciplinară a surselor literare, arheologice, lingvistice și etnografice ar fi esențială, la fel și dezvoltarea arheologiei rurale și montane, două subdiscipline, ce ar putea să ne ajută mult la înțelegerea schimbărilor sociale.