Istoria Romei antice în istoriografia românească

Mary Beard, marele istoric al antichităţii şi profesor la Cambridge, a publicat in 2015 cartea SPQR – O istorie a Romei Antice, carte ce a fost tradusă şi publicată în limba română la Editura Trei în 2017.

Cartea a devenit un bestseller și în România, fiind una dintre puținele lucrări non-fiction despre antichitate care a devenit un succes imens. Acest fapt se datorează și faimei autoarei, care a devenit celebritate și intelectual public, ,,tezaur național” al Angliei datorită emisiuniilor de televiziune și de popularizare științifică pe care le-a realiat. Mary Beard – un etalon contemporan al fenomenului de

public intellectual – fiind totodată și un scriitor original, astfel istoria Romei antice a lui Beard oferă o viziune radical diferită despre Roma și rolul antichității în societatea contemporană. Traducerea cărții a fost deci, o alegere foarte bună și mult așteptată, fiindcă întroduce pentru prima dată și în literatura românească un nou val istoriografic, o viziune radicală în interpretarea antichității reprezentată azi de niște autori cum sunt Mary Beard, Greg Woolf, Clifford Ando sau Andrew Wallace-Hadrill. Alături de cartea lui Mary Beard biblioteciile universitare, orășene și private sunt pline de alte lucrări mai puțin sau la fel de importante despre Roma antică, istoriografia și literatura românească producând nenumărate variante și traduceri despre această temă, care a reprezentat nu numai un interes istoric, dar și național, uneori politic pentru români.

În ultima perioadă au fost publicate foarte multe titluri noi despre istoria și civilizația Romei antice. Majoritatea acestor lucrări sunt cărți de specialitate, comunicând exclusiv cu un public academic, însă găsim și cărți importante scrise pentru publicul larg, milioane de oameni care vor să știe ceva despre

istoria orașului care a ajuns să fie un imperiu și în care probabil, o mare parte din români au fost deja ca turiști, şi nu numai.  Dintre cărție recent apărute merită de menționat lucrarea lui Alberto Angela (O zi în Roma antică: secrete și curiozități, Corint, București, 2016) și ediția nouă a legendarului Edward Gibbon, Istoria prăbușirii și a declinului Imperului Roman (București, Humanitas, 2018). La fel de important este traducerea cărții lui M. Cary și H. Scullard, Istoria Romei pănă la domnia lui Constantin (Editura All, București, 2008). Printre autorii români, numele regretatului profesor și filolog din București, Eugen Cizek reprezintă intelectualul public, care a contrbuit cel mai mult la popularizarea Romei antice încă din anii 80. Istoria Romei (I. ediție din 2002, ediția revizuită din 2010) a lui Cizek reprezintă probabil cea mai importantă sinteză scrisă de un român în această temă.  Cărțile lui Adrian Husar (Curs de istoria Romei, Tărgu Mureș, 1997) sau Ligia Bârzu și coautorii săi (Istoria Romei antice, București, 2004) erau mai degrabă cursuri universitare fără un ecou și un impact relevant în literatura non-fiction din România.

În perioada postcomunistă, înainte de sinteza lui Cizek din 2002, literatura românească s-a concentrat

mai mult pe traducerea unor lucrări și autori francezi. Așa apărut traducerea lui Pierre Grimal, Viața în Roma antică (Corint, București, 2000), Rosa Agizza, Mituri și legende ale Romei Antice (București, Lider, 2006) sau cartea foarte populară a lui Jean Noel Robert, Roma antică (Editura All, București, 2002). O carte foarte populară și des folosită și azi încă în educația universitară este volumul editat de Andrea Giardina, Omul roman (București, Polirom, 2001). Republicarea operei monumentale a lui Theodor Mommsen (Istoria Romană I-IV, editura Polirom, 2008) reprezenta un moment important în literatura de specialitate.

Perioada între 1965 și 1990 a produs la fel, traducerea mai multor lucrări importante despre istoria Romei antice. Printre nenumărate lucrări importante, menționăm aici M. Bordet, Istoria Romei antice (București, 1970), R. Etienne, Viața cotidiană în Pompeii (București, 1970), J. Carcopino, Viața cotidiană în Roma la apogeul Imperiului (București, 1979), P. Grimal, Civilizația romană I-II. (București, 1973), N. Hannestad, Monumente publice ale artei romane, București, 1989 și prima ediție a Istoriei Romane a lui Mommsen tradusă de Joachim Nicolaus în 1987 și 1988. Cărțile lui Horia C. Matei și N. Lascu reprezintă interpretări locale ale istoriografiei românești produse în anii 60 și 80. Istoriografia din anii 1950 al stalinismului este reprezentată de opera dogmatică a lui N. Maskin, Istoria Romei antice (București, 1951) scrisă original în limba rusă și distribuită și tradusă apoi în majoritatea țărilor sovietice.

Înainte de aceste traduceri și lucrări originale ale unor istorici români din secolul XX, literatura și istoriografia românească a cunoscut istoria romană mai ales din surse literare, primare sau din lurări canonice germane sau franceze. Totuși, cartea lui Alexandra Ciocârlie (În dialog cu anticii, Cartea Românească, București, 2016) arată că elita intelectuală din secolul XIX. cunoștea bine literatura strâină și sursele literare latine, chiar și dacă acestea nu erau încă traduse în limba română.

Mirajul Romei, tradițiile istorice românești, mitul latinității și prezența Romei în Dacia au contribuit la popularitatea temei deja în secolul XVIII și acest interes față de Roma antică s-a păstrat pănă azi, așa cum arată și popularitatea cărții lui Mary Beard.

Kós Károly: Despre transilvanism

Rar scriu eu în româneşte....dar hai să încercăm iaraşi. Totuşi, cică e 1 Decembrie, România sărbătoreşte ziua naţională. Facebookul e plină ori de fraze siropoase, naţionaliste ori de critici dure, pesimiste şi din partea românilor şi din partea maghiarilor - unii plâng, alţii sărbătoresc cu aceaşi elan, ca şi străbunicul lor în 1918. Exact cum Lucian Boia caracterizează România, o tară cu o problemă de identitate.

Eu nu sărbătoresc dar nici nu plâng pe 1 Decembrie. Pentru mine nu este o zi specială, dar respect pe cei care crede că e important (ştim foarte bine, că unificarea Regatului cu Transilvania era un proces mult mai lung, şi ratificat oficial doar în 1920). Însă, pentru toţi ar fi extrem de important, că după 95 de ani de covieţuire "legalizată" şi cu o istorie comună de  minim. de 700 de ani, să ştim să trăim în pace. Cum ar fi posibil, că secuii să nu urlă după români şi cei din sud să înţeleagă, că Transilvania este o enclavă culturală diferită de restul tării? O soluţie a fost scrisă în 1921, de faimosul Kós Károly, arhitect, scriitor şi politician al epocii interbelice. Scrisoarea lui era intitulată: "glasul strigător" (Kiáltó szó).

El, ca un intelectual al secolului XIX. începe mesajul lui cu un citat biblic: 

"Si ei l-au intrebat: "Dar cine esti? Esti Ilie?" Si el a zis: "Nu sunt!" "Esti prorocul?" Si el a raspuns: "Nu!"

22. Atunci i-au zis: "Dar cine esti? Ca sa dam un raspuns celor ce ne-au trimis. Ce zici tu despre tine insuti?"

23. "Eu", a zis el, "sunt glasul celui ce striga in pustiu: " (Ioan 1, 21 - 23.)

Acest om mândru, glasul elitei maghiare şi copil al unei epoci mult mai patetice, era capabil să scrie  - ca maghiar - în 1921, doar după un an de la ratificarea unirii că "putem să ştergem definitiv lacrimile de pe obrazi, o poartă s-a închis definitiv". El deja atunci era conştient, că revizionismul nu are nici un sens şi doliul naţional este patetic şi non - sens. "Dar stiu: trebuie să reîncepem munca cea grea". El, în loc de doliu, luptă şi duşmânie propune o soluţie mult mai paşnică şi europeană: colaborare, covieţuire şi păstrarea identitătii culturală - naţională într-un mod, prin care nimeni nu jigneşte pe celălalt. El a recunoscut, că Ungaria Mare a murit cu şaizeci de ani înainte de 1918. El ştia pentru că a trait şi în timpul Imperiului Austro - Ungar şi în timpul Primului Război Mondial, nu ca şi studenţii sau politicienii noştii, care fără experienţa războiului - sau unii chiar şi a revoluţiei - au voci puternice şi opinii grave, duşmănoase. 

"Trebuie să muncim, dacă dorim să trăim - şi noi dorim să trăim, aşa că vom munci!". Spune el cu un optimism rar văzut în presa maghiară din anii 20.El spune, că nu are nici un sens să fim supăraţi, să adâncim sau aprofundâm ura şi diferenţele ci mai degrabă, să muncim pentru "noi bastioane", pentru o nouă identitate: transilvanismul. 

El ştia foarte bine că Transilvania (Ardeal, Erdély, Siebenbürgen) are o istorie foarte lungă (min. 700 ani) în care maghiarii au trăit împreună cu români şi germani. Ştia, că asta este un dar şi o posibilitate uriaşă pe care putem baza o colaborare şi o nouă identitate prin care toţi păstrâm tradiţiile noastre, identităţiile noastre, acceptăm - şi în mod legal - necesităţile identităţii culturale dar suntem deschisi pentru a cunoaşte şi omul celălalt, vecinul. Căţi studenţi maghiari ştiu oare poezii, basme, folclorul, dansul românesc azi? Căţi români cunosc cultura maghiară din Transilvania? Ştim oare ce fac saşii azi în România şi ce am moştenit de la ei?

Am putea înşira mii de întrebări din care reiese clar, că noi trâim împreună fără să ne ştim de fapt pe celălalt. Deşi deja a trecut 95 de ani, dar din partea românilor încă există teama subconştientă de a pierde Transilvania (aşa cum şi Lucian Boia spune: o problema de identitate) iar din partea unor grupuri maghiare observăm un revizionism fascist, cu idei xenofobe, plină de ură - semn clar, de lipsa încrederii în sine. Ce a spus Kós Károly cu 90 de ani în urmă? Să construim o identitate stabilă, clară: transilvanismul. Cine are o identitate culturală hotărâtă nu se teme de a cunoaşte pe celălalt om. 

Identitatea comună funcţionează similar cu cea personală: un om puternic nu se teme de deschidere, de acceptare, de diferenţe culturale. Vede un potenţial în acest fenomen.

Sperâm, că 1 decembrie va reprezenta pentru tot mai mulţi o posibilitate de a înţelege, că România are un potenţial cultural extrem de mare tocmai prin istoria şi multiculturalismului ţării.