Catherine Nixey era cunoscută mai ales în UK și cercurile academice locale din Cambridge unde a studiat literatura antică grecească și istoria antică romană. O studentă eminentă, formată în tradiția anglo-saxonă și un scriitor cu un talent veritabil, Nixey era predeștinată pentru ”bestseller”. După mulți ani în domeniul publicistică de popularizare științifică - un domeniu grav ignorată în România din păcate - Nixey publică pirma sa lucrare în 2017. Cartea intitulată ”The Darkening Age. The Christian distruction of the classical world” a devenit un bestseller, autorul fiind invitat apoi în sute de talkshowuri, conferințe și discuții publice. Cartea a fost tradusă în 2019 și în limba română și a aparut la editura Humanitas cu titlul: Epoca întunecării. Cum a distrus creștinismul lumea clasică. În mod surprinzător, cartea a devenit un mare succes și în România cel puțin în mediul urban, progresist (hipsterish se zice parcă) și intelectual. Firesc, Nixey exact cu ei se comunică: creștinismul este aici prezentat ca principalul inamic, singura cauză de dispariția și distrugerea valorilor clasice, antice greco-romane. Prin narativa ei fascinantă și captivantă, Nixey prezintă mai multe exemple fascinante din Palmyra, Alexandria, Atena, Roma sau Africa de Nord unde există întradevăr un conflict organizat, politizat între grupurile creștine (nu există ”creștinism unitar nici în antichitate, deci singularul se referă aici doar la aspecul monoteistic) și așa zis păgânismul roman. După teza lui Nixey, peisajul sculptural, arhitectural (statui, reprezentări divine, temple și sanctuare) și literatura clasică a fost distrusă sistematic și intenționat de comunitățile creștine după 395 când creștinismul devine singura religie acceptată în Imperiul Roman. Cel mai violent și faimos exemplu este distrugerea serapaeumului din Alexandria și uciderea faimoasei filosof Hypatia. Nixey prezintă detaliat și fanatismul religios al creștinilor din secolele 3-5, aspectul fictiv al hagiografiilor și folosirea propagandei religioase în legitimizarea politică a noului Imperiu post-Constantiniană. Fără îndoială, perioada respectivă (313-476) reprezintă o perioadă problematică, cu mari schimbări politice, demografice, climatice, economice și religioase și care schimbă radical soarta și moștenirea Imperiului Roman.
Nixey în această carte demonizează creștinismul. Acest curent religios foarte complex și deloc unitar (autorul nu prezintă detaliat fragmentarea creștinismului și curente coexistente, uneori concurente sau chiar în conflict direct) apare în cartea ei ca un element negativ, distrugător care este responsabil pentru disturgerea sutelor de manuscrise, opera autorilor antici, evoluția știintifică și mutilarea patrimoniului imobil și mobil (clădiri și sculpturi) romane. Prin narativa agresivă și pasională, Nixey evocă limbajul mișcărilor activiste și politice contemporane, practic devine un apologet invers, un Firmicus Matternus contemporan, anti-creștin. Acest aspect subiectiv din păcate nu este acceptabil pentru un istoric, mai ales dacă scopul cărții era popularizarea științifică și prezentarea unor probleme istorice, sociale și culturale complexe.
Ce lipsește din cartea lui Nixey?
Scurt și la subiect, putem enumera căteva greșeli esențiale, metodologice și factuale:
- creștinismul apare singular, rar vorbește despre fragmentarea mișcării. În perioada respectivă (313-476 d. Hr.) creștinismul are zeci de grupări și centre, Roma, Constantinopol, Antiochia, Alexandria și Ierusalim sunt centre importante și aproape egale atunci. Fragmentarea și complexitatea creștinismului nu apare în lucrare
- Nixey ignora aproape complet 50 de ani de istoriografie început de Peter Brown, marele istoric
american din Princeton, cel care inventa termenul de ”late antiquity”, adică antichitatea tărzie. Brown a prezentat suficient de convingător în zeci de lucrări esențiale, că perioada secolelor 4-8 d. Hr. reprezintă de fapt o perioadă de tranziție, cu mari schimbări sociale, politice, unde societatea veche, romană (”păgână”) coexistă cu cea creștină și cu structurile barbare apărute după sec. 4. - Nixey rar vorbește despre coexistența pașnică a creștinilor și păgânilor. Avem zeci de exemple arheologice (necropole mixte, cartiere urbane cu spații sacralizate mixte, iconografie creștino-păgâne) care arată, că o biserică creștină coexistă în pace cu un sanctuar mithraic roman în Dura Europos sau Roma, la fel, era normal chiar și în secolul 4. d. Hr. să avem reprezentări iconografice unde vedem și muncile lui Hercule și povești biblice, sau reprezentarea lui Isus in forma lui Sol Invictus sau reinterpretarea lui Isus în context magic păgân. Creștinismul coexistă cu politeismul antic roman cel puțin 3 secole (din 60 d. Hr. pănă în secolul 5-6 chiar, unele superstiții și obiceiuri păgăne însă evident au supraviețiuit chiar pănă recent). La fel, nu discută calendarul religios, care practic, se suprapune în foarte multe festivaluri și sărbători. Cultul sfinților și hagiografiile la fel, sunt net dependente de calendarul religios roman (Fasti) și religia romană privată, domestică (larii, genii).
- Nixey nu vorbește nici despre temple și sanctuare romane transformate în biserici creștine. O mare parte din patrimoniul imobil roman supraviețiuit cunoaștem datorită transformărilor. Funcționalitatea clădirilor nu s-a schimbat, doar divinitatea. Din păcate, materialul și inventarul sanctuarelor întradevăr, erau distruse, sau parțial afectate, dar asta s-a întămplat chiar și în antichitate politeistică (spolia, refolosirea materialului votiv în construcții laice).
- Nixey prezintă corect faptul, că o mare parte din martiri sfinți și hagiografiile antice sunt false, ”fake news”, propaganda creștină antică. Mulți dintre sfinți martiri nici nu au trăit, iar viața lor imaginară este de fapt o metaistorie medievală timpurie. Tot corect este afirmația autorului când spune că persecuția creștinilor erau momente rare, excepționale și apar doar ca motiv politic în momente de criză internă a Imperiului când era util o victimă colectivă, un țap ispăsitor. Evident, minoritatea marginală, creștinii erau o țintă ideală. Asta însă apar rar și întotdeauna organizat din sus în jos, politic. Nixey însă omite să menționeze că exact la fel era și cu pogromuri și atrocități comise de creștini: o mare parte din conflicte directe erau organizate de fapt de power elit bisericesc, de episcopi, nu putem vorbi de un fenomen social omniprezent și permanent.
- Găndirea critică, evoluția științei evident, se oprește odată cu dogma creștină, operele științifice antice fiind salvate doar în secolul 7-9 de cultura arabă și poate, în mănăstiri carolingiene. Lucrările antice importante însă au supraviețuit, cele dispărute din păcate nu erau probabil ”bestselleri” nici în antichitate.
Cartea lui Nixey evident, este o lucrare importantă. Autorul folosește sute de surse antice, formarea ei în Cambridge se observă în modul în care combină elegant sursele literare și un text istoric contemporan, captivant. Totuși, Nixey prin această victimizare și demonizare a creștinismului devine și ea o apologetă, transportă o narativă agresivă în istoriografie. Lucrarea ei devine tot o metaistorie, deși scopul era tocmai de a ieși din elogiul teologic al creștinismului.
Cărțile echilibrate a lui Peter Brown sau Alan Cameron rămăn indispensabile pentru cei care vor să înțeleagă complexitatea transformărilor și o perioadă de tranziție care ține căteva secole.
