Mitul Ardealului furat

Declarația președintelui Klaus Werner Iohannis a stârnit furia tuturor maghiarilor din Transilvania. O raritate în cadrul comunității. Mânia, vehemența și pasiunea președintelui, vocabularul și expresivitatea cuvintelor evocă un caz de manual pentru discursuri populiste. Așa cum majoritatea cetățenilor de rând nu știu ce se întâmplă în spatele scenelor politice, nici eu nu pot să înțeleg exact ce se pregătește pe plan extern și intern, ce fel de strategii politice sunt prevăzute de Viktor Orbán, de PSD sau de PNL. Sunt de acord, că propunerea legislativă despre autonomia teritorială a fost inutilă, neavând absolut nici o șansă constituțională. Ceea ce mi s-a părut șocant sau chiar trist, era însă reîntoarcerea țapului ispășitor istoric, inamicul mitic, comun: ungurii care fură Ardealul. Nu în discursul unui vecin, nu într-o postare privată, personală ci în discursul oficial, prezidențial. Cum am ajuns aici iarăși?

Ardealul e mai mare de Secuimea si
Transilvania globala/ actuala si mai mare

Este un an greu. Foarte greu. Centenarul tratatului de la Trianon, 30 de ani de la incidentul din Târgu Mureș, epidemia ”secolului”, an electoral și catastrofa economică. Ar fi fost suficient de greu și fără epidemie sau catastrofa economică cauzată de această. Epidemia însă a schimbat radical politica și mecanismele democrației. Statul și sistemul democratic, relația între stat și cetățean s-a schimbat radical datorită epidemiei, iar sistemul economic și financiar este în colaps: avem peste 1 milion de șomeri noi. E firesc, că în acest context, toate partidele politice au foarte mult de pierdut: ”poporul„ când suferă și are probleme financiare reprezintă un pericol pentru elita politică. Singura soluție de a transforma tragicul în potențial electoral este diversiunea. Repetarea mantrei istorice, folosirea țapului ispășitor multisecular, inamicul mitic comun: ungurii. Ungurii, care fură Ardealul, reprezintă o amenințare pentru securitatea națională și integritatea țării. Ungurii, care reprezintă acel ”rău” comun și omniprezent și în politica externă și în cea internă. Acest motiv și strategie politică există de cel puțin din epoca lui Ion I. C. Brătianu. Motivul Ardealului furat există și în epoca ceaușistă, mai ales după 1971, faimoasele teze din iulie și se intensifică în 1982 cu tratatul programatic al poetului de curte Ion Lăncrănjean, ”Cuvânt despre Transilvania”. Această lucrare va fi simbolul unei istoriografii care prezintă Transilvania ca un pământ exclusiv românesc, amenințat  constant de dușmanul etern, mitic – ungurii. Ideologia lui Lăncrănjean devine strategia oficială ceaușistă mai ales în 1986 după publicarea celor trei volume de Istoria Transilvaniei editată de Academia Maghiară care a stărnit un conflict diplomatic atunci. 

Frica freudiană de pierderea Transilvaniei provine din frustrările istorice nevindecate. România devenea o țară multietnică și multiconfesională în 1920, ceea ce era  mai puțin obișnuit în fostul Regat al României (caz excepțional fiind situația Dobrogei, dar e important să menționăm și moștenirea evreilor, aromânilor,armenilor, secuiilor din Muntenia sau Moldova). O parte din orașele din Transilvania erau predominant maghiare și săsești, clădirile construite de arhitecți maghiari, austrieci, italieni sau germani. Era un fenomen cultural greu de acceptat: istoria Ardealului multietnic nu intra în discursul oficial bucureștean și în noul proiect de țară simbolizată de primul pasaj al constituției din 1923: stat național, unitar și indivizibil. Era un vis, era un plan romantic, măreț, dar realitatea demografică, culturală și istorică era diferită. Asta știau și Brătianu și Ceaușescu. Frica freudiană de a pierde Ardealul devine o realitate pentru români în 1940, iar pierderea Ardealului - reflectată și în titlul cărțiirecent publicată de Ignác Romsics - în 1945. 

Ceaușescu s-a străduit enorm pentru a schimba demografia orașelor din Transilvania și de a transforma cultural, ideologic, istoriografic zona istorică în tărâmul etern dacic, într-o Dacia mitică multimilenară unde evident, el este urmașul legitim a lui Burebista, Decebal, Mihai Viteazul. Mitul Ardealului furat intra perfect în acest mit al Daciei eterne, al României multimilenare: Ardealul era furat de maghiari în secolul 9-10., apoi de austrieci, apoi iarăși de maghiari în epoca dualistă și horthystă. Acest mit era un mit unificator, supra-politic: orice diferență politică, economică, orice criză actuală se dizolva și brusc, se ”rezolva” prin hiperbolizarea problemei. 

Pierderea Ardealului este o traumă istorică. O frică freudiană care reflectă cel mai expresiv ceea ce recent a fost interpretată ca și ”mentalitatea colectivă rânită” a popoarelor central/est europene de András Máté-Tóth. Teoria cercetătorului preia o abordare bine cunoscută deja în antropologia culturală și în istoriografie contemporană: trecutul este un tărăm necunoscut, alunecos, periculos. Trecutul istoric devine foarte ușor un penitenciar al mentalităților colective, iar noi, prizonierii lui. Ardealul este un penitenciar ideologic, istoric pentru maghiari și români. Maghiarii plâng la nesfărșit pentru pierderea paradisului inexistent și al Ungariei Mari în timp ce demografia populației arată o scădere radicală, prognozând populația maghiară din Transilvania în 2030 la 950.000 de locuitori. Românii – sau o mare parte din ei – trâiesc și acum, după o sută de ani de la marea unire cu trauma atribuită lui Brătianu: ce să facem cu maghiarii în România? Deși Brătianu a primit un răspuns foarte clar de la Alexandru Vaida-Voievod și Iuliu Maniu, din păcate mentalitatea lui s-a răspândit și în restul populației datorită lui Ceaușescu, care a transformat problema minorităților în țapul ispășitor, soluția perfectă pentru mușamalizarea oricărei probleme internă sau externă. Nici românii, nici maghiarii nu s-au străduit pentru rezolvarea problemelor istorice. Traumele istorice din trecut, dilema lui Brătianu persistă și a devenit programul, discursul oficial al politicienilor populiste și naționaliste din Ungaria și România și din nefericire, s-a transmis ca un virus și lui Iohannis. 

Este inacceptabil să folosești limba celei mai mari minorități istorice într-un discurs vehement, ofensiv și să folosești aceași mit istoric pe care-l rostogolim de o sută de ani. Cum ar fi dacă Macron ar fi vorbit în germană - limba maternă a unei părți importante a locuitorilor din Alsacia - atacând un adversar politic intern sau extern?

Reconcilierea istorica: Mitterand și Kohl. Când și Orbán cu Johannis?

Lipsa reconcilierii istorice, nerezolvarea traumelor istorice, hrănirea miturilor istorice în Ungaria și în România este vina tuturor. Este nu numai vina politicienilor, dar e și vina noastră, a istoricilor, care nu vorbim direct. Nu nu oferim pilula roșie, adică foarte clar punând pe masă tot ce nu ne place, tot ce nu este adevărat. Istoricii maghiari rar vorbesc direct despre greșelile epocale ale marilor personalități istorice maghiare: despre tendințele de maghiarizare a minorităților în epoca dualistă, despre procesul Memorandiștilor, despre motivele istorice de neînțelegerea între maghiari și sași,  despre atrocitățile etnice din Transilvania în 1848-49 sau 1940-44. Nimeni nu a cerut scuze oficiale pentru traumele, durerile istorice amintite. La fel, nici românii nu vorbesc despre masacrul din Aiud în 1849, despre Tărcaia și Grădinari din 1919 și persecuția intelectualilor clujeni în 1919-20, activitatea gărzii Maniu sau românizarea sistematică a orașelor în epoca comunistă. 

Cuvintele lui Iohannis și motivul, toposul Ardealului furat reflectă lipsa reconcilierii istorice. Reflectă această imaturitate comună, dureri istorice folosite constant ca un card politic în vremuri grele, uneori chiar pandemice. Faptul, că vehemența lui Iohannis a fost primită de suportul majorității arată foarte clar, că fără muncă comună, fără un proiect de țară radical nouă, fără reconciliere istorică vom rămăne tot prizonieri al trecutului, care – așa cum a spus David Lowenthal în cartea lui paradigmatică – este o țară străină.

Bibliografie despre temă:

• David Lowenthal, Trecutul e o țară străină, București, Curtea Veche, 2002
• Mihaela Grancea, Dacismul și avatarurile discursului istoriografic postcomunist. In Grancea 2009, 197-223.
• Borsi-Kálmán Béla, Elvetélt bizánci reneszánszból Nagy-Románia. Egy állameszme etnogenézise, Budapest, 2018
• Lucian Boia, Cum s-a românizat România, Humanitas, Bucuresti, 2015
• Mihai S. Rusu, Memoria națională românească. Facerea și prefacerile discursive ale trecutului național, 2015
• Balázs L., Aspecte ale interacţiunii limbilor. Relaţiile lingvistice româno-maghiare, în StUBB, Philologia I (1965), p. 81-91.
• Istoria și harta conflictelor etnice din Transilvania: konfliktuskutato.hu

• Schwab G (2010). Haunting Legacies: Violent Histories and Transgenerational Trauma. Columbia University Press.